Mitologie

 Zalmoxis, numit uneori simplul muritor, alteori demon şi chiar zeu al daco-geţilor, din cauza datelor foarte sărace şi aparent contradictorii de care dispunem, a fost considerat adesea un personaj cu totul enigmatic.

Comparat însă cu alte personaje din vremea lui, cum au si făcut-o uneori anticii, se poate dovedi că toate datele referitoare la Zalmoxis şi chiar la urmaşii lui le regăsim şi la acestea. Coincidentele nu exclud insă nota de originalitate a lui Zalmoxis, ci îi conferă un grad mai mare de plauzibilitate, sugerînd faptul evident că, asemenea daco-geţilor, care ocupau un loc determinant, alături de celelalte popoare ariene, şi zeităţile lor pot fi alăturate, în mod firesc, celor din mitologia indo-europeană.
Genetic, trebuie pornit de la faptul indiscutabil că totemul vechilor arieni era lupul. Dovada o constituie, în primul rind, numele unor populaţii întregi şi ale unor state antice de origine evident indo-europeană, apoi numeroasele toponime, numele vechilor zeităţi şi ale eroilor antici, legate de numele lupului. Dacii, prin faptul că daci provin din daoi (pluralul lui daos- lup), iar, dava care apare în numeroase toponime, din davos (variantă a lui daos), nu constituie deci o excepţie. De altfel, vecinii lor din nord-est se numeau Lupiones Sarmatae (vezi Tabula Peutingeriana), iar cei din nord-vest, neurii, erau cunoscuţi pentru obiceiurile lor lykantropice (Herodot, Historiae, IV, 105). Nu trebuie uitat insă faptul că datele cele mai vechi despre aceste populaţii (inclusiv daco-geţii) provin dintr-o epocă tîrzie, care nu depăşeşte secolul al V-lea î.e.n., — epocă în care nu mai poate fi vorba decit de vagi ecouri ale tradiţiilor totemice, care luaseră, încă din epoca bronzului,forme specifice social-culturale.

Intreaga zonă daco-geto-tracică, din Macedonia pînă in Panonia şi nordul Pontului Euxin, ; despre care ne lipsesc datele istorice amănunţite, poate fi totuşi circumscrisă pe baza câtorva coordonate spaţio-temporale. Este vorba de tradiţiile mitologice pre-greceşti sudice (din Pelopones pînă în Creta) legate de populaţii de origine tracă (ele surprind perioade anterioare celei homerice); de tradiţiile mitologice anatoliene, cuprinzând şi insulele din sudul Macedoniei (datele provin din perioada homerică şi se referă în mod expres la populaţii de origine tracă); de tradiţiile romane şi celte (primele dinaintea erei noastre, mergînd pînă spre secolul al VIII-lea, î.e.n., ultimele din preajma erei noastre) şi de tradiţiile nordice (de la începutul erei noastre pînă în Evul Mediu). In privinţa stadiului de evoluţie a tradiţiilor se constată, însă faptul că nordicii au fost mult mai conservatori (datorită izolării şi înapoierii lor culturale). Tradiţiile lykantropice, care dispăruseră din Pelopones în epoca homerică, au dăinuit la popoarele germanice pînă în Evul Mediu. Datele despre Zalmoxis provin din secolul al V-lea î.e.n. (Herodot), iar faptul că dacii, în timpul războaielor cu romanii, menţineau încă stindardul cu cap de lup şi erau pînă în secolul al III-lea, e.n. (Tabula Peutingerianã), vecini cu popoare de „lupi”, îndreptăţeşte încadrarea tradiţiei despre Zalmoxis în contextul general, indo-european al formelor social-culturale determinate de fondul totemic patriarhal.

Focarul mitologiei greceşti l-a constituit regiunea Elis, locuită în vechime, după tradiţie (Strabon, Geographika, VII, 7, 1—2), de barbari, în special cauconi de origine tracă (ca şi cei din Asia Mică). Eroul eponim al acestora era Caucon identi£icat adesea cu Lykos (= lupul), —o veche zeitate de origine tracă. (Pauly-Wissowa, Real-Encylopedie, „Lykos”). In alte versiuni, Caucon este numit fiul lui Lykaon, tot o zeitate de origine tracă, considerat în legende ca un fel de rege al zeilor (Gotterkonig). (Ibidem, vol. XXV, 2239). Despre Lykaon se spune că ar fi fost regele Arkadiei. El ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (= muntele lupilor) un sanctuar, numit Lykosura, pentru Zeus Lykaios. De altfel, chiar numele vechi al Arkadiei era Lykaonia (= ţara lupilor). Acest om-lup era numit şi Lykurgos. De numele lui sunt legate sărbătorile Lykaia, care se ţineau periodic (din patru in patru ani). El apare în reprezentări grafice ca un om îmbrăcat în piele de lup. (Ibidem, sub voce „Lykaios”). In cadrul serbărtlor Lykaia se aduceau jertfe umane, în special tineri. Victima umană era sacrificată şi apoi mîncată de către tinerii luptători care deveneau astfel lykantropi. (Daremberg et Saglio, Dictionnaire des Antiquites, „Lykaia”). Cultul lupului era practicat şi în Argos şi în Asia Mică, la lykienii din Lykia (care însemna, ca şi Lyaonia, tot „ţara lupilor”). Mai erau şi alţi zei care aveau legătură cu lupul : Artemis Lykoartis, în regiunea vechiului oraş Lykon ; Apollon Lykaios, în Argos ; Apollon Lykogenes în Lykia.
Sfîrşitul cultului lykantropic din Elis şi regiunile învecinate este povestit într-o veche legendă a Arkadiei.

Se apunea că Zeus (cel autentic fără atributul Lykaios) 1-a vizitat pe regele Lykaon. Acesta, dîndu-i respectul cuvenit, l-a sărbătorit după obiceiul locului, oferindu-i ca jertfă pe propriul său copil, numit Arkas. Zeus, revoltat de sacrilegiul petrecut, 1-a transformat pe Lykaon în lup şi a instituit ca pedeapsă, pentru oricine va mai minca carne de om, transformarea pe nouă ani în lup, după care devenea om numai dacă, în acest interval, nu se atingea din nou de mîncarea interzisă. (L. Preller, Grieschische Mytologie, I, p. 100—102).

Rezultă din aceste relatări (despre o perioadă foarte veche, cînd nu erau grecizaţi încă tracii din Pelopones) că zeitatea cea mai veche a acestora era lupul însuşi. Acestuia i se aduceau jertfe umane periodice (la patru ani). Evenimentul era legat de anumite rituri de iniţiere (mîncarea victimei) şi rituri de trecere (transformarea în lup). Animalul iniţial (lupul) a devenit om-lup (Lykaon) şi apoi zeu-lup (Zeus Lykaios), pentru a sfîrşi ca zeu pur (Zeus). Avînd în vedere că în epoca homerică nu se mai păstra amintirea zeilor zoomorfi, tradiţia zeului lup trebuie considerată cu mult mai veche.

Relatări asemănătoare apar însă şi la romani, pentru o perioadă evident mai tîrzie. Este vorba de amintirea unei divinităţi numită Luperkus (O. Gruppe, Grieschische Mythologie, p. 204} şi reprezentată sub formă de idol. In legătură cu acesta este amintită o peşteră (Lupercal), în care era păstrat idolul şi o sărbătoare (Lupercalia), în cadrul căreia se aduceau sacrificii animaliere la intrarea în peşteră. Cu ocazia acestui sacrificiu, erau aduşi în faţa altarului şi doi tineri cărora preotul le atingea fruntea cu cuţitul înroşit în sîngele victimelor sacrificate, ceea ce se consideră că aminteşte de vechile sacrificii umane.

Şi în mitologia nordică apare un fel de zeitate-demon, lupul Fenrir, care avea doi fii (Skoll şi Hati) ; unul alerga pe cer să înghită soarele, celălalt alerga după lună, cînd reuşeau să le ajungă, se petreceau eclipsele (M. Isbăşescu, Walhalla şi Thule, p.25—30). Existau însă şi personaje legendare, ca tatăl lui Skallagrim, care se numea Ulf (lupul) şi care se transforma după voie în lup sau în om. (L. Weiser, Altermanliche, Juglingsweichen und Mannerbunde, p. 44), Tradiţia lykantropiei s-a menţinut în nord pînă în Evul Mediu tirziu. Lykantropul era numit Ulfepnar sau berserkr şi era recunoscut după pielea de lup sau de urs pe care o purta. Longobarzii se pare că adoptaseră transformarea în cîine, căci luptătorii lor, cu atribuţii lykantropice (beau sîngele duşmanilor), erau numiţi în cronici (secolul al VIII-lea e.n.) Cynocephali. (Ibidem, p. 49). Multe zeităţi, printre care şi Wodan, aveau ca semn distinctiv îmbrăcăminte animalieră, ca şi divinităţile indiene Bhava şi Sarva, care erau reprezentate ca oameni îmbrăcaţi în piele de lup. (S. Wikander, Per arische Mannerbund, p. 72—73).

Lykos şi Lupercus sînt particularităţi ale divinităţii de origine totemică (lupul). Reprezentarea lui ca om îmbrăcat în piele de lup denotă preluarea atribuţiilor divine de către unul sau mai mulţi conducători ai cultului, care puteau fi regi (Lykaon), personaje legendare (Ulf), căpetenii de oşti (Cynocephalii), demoni (Fenrir, Skoll, Hati) sau chiar zei (Wodan, Bhava, Sarva) — unii dintre aceştia purtau chiar numele lupului. De cultul lupului sînt legate toponime (Lykaion, Lykosura, Lupercal, Lykaonia, Lykia) derivate din numele lui. Intr-un studiu mai recent au apărut zei-lupi (Zeus, Apollon, Artemis), care, treptat, şi-au pierdut atributul de lup. La greci avem atestate toate fazele : lup, om-lup, zeu-lup, zeu. La romani surprindem prima fazã, în forma idolatricã, si a doua (lupoaica legendarã), într-o formă tirzie, mult prelucrată, amintind totuşi şi de faza a treia (a naşterii zeului din lup). La nordici nu mai apare tradiţia lupului originar, dar sint bine reprezentate fazele doi ai trei (ca şi la indieni)

Zalmoxis, pe aceste coordonate spaţio-temporale se înscrie între fazele doi si trei. El era considerat un muritor, care fusese sclav (Herodot. op. cit, IV. 95) şi ajunsese rege (Platon. Charmides, 157 a). Alţii îl numeau însă demon (Herodot, IV, 94) şi chiar zeu (Strabon, VII, 3,5). Oscilaţiile nu denotă neapărat inexactităţi. Provenind din epoci diferite, dar ulterioare secolului al V-lea î.e.n.. este posibil ca personajul Zalmoxis să fi suferit transformări. Este posibil ca relatările să se refere la personaje deosebite, care au trăit in perioade diferite, aveau alte atribute, dar purtau acelaşi nume după cum erau relatate aceleaşi lucruri (ca despre Salmoxis) şi despre persoane cu nume diferite (Strabon. VII. 3. 11). Nici el şi nici celelalte persoane n-au ajuns însă zei autentici, chiar dacă sfîrşeau prin a fi numiţi astfel.

Zalmoxis şi descendenţii săi indiferent că erau consideraţi muritori, demoni sau zei erau preoţi ai uneia sau ai mai multor zeităţi (Strabon. VII. 3,5) ale caror nume ne-au rămas însă necunoscute.
Faptul că Zalmoxis ţine de faza a doua (om-lup) o dovedeşte numele său. Salmos, care apare si în varianta zalmos, este atestat la Porphyrius (secolul al III-lea e.n.) ca însemnînd piele. (Porphyrius, Vita Pythagorae, 14-15). Termenul avea multe semnificaţii înrudite însemnînd şi învelitoare, coajă, scoarţă, acoperiş, acoperămînt în genere şi al capului în special, deci căciulă, coif, etc (I. Duridanov. Ezikat na trakte, „Zalmos”). El apare în numeroase toponime vechi din sudul Greciei (Salmonion) pînă în nordul îndepărtat (Salmi, Salmela), dar şi pe teritorii traco-gete (Salmydessos, Salmorude) şi s-a menţinut aproape in aceeaşi formă si cu acelaşi înţeles în prusaca veche (salmis) şi în lituaniană (salmas), (I. Duridanov. Thrakisch-dakieche Studien, I, p. 85). Partea a doua a numelui (-xis) a fost pusă în legătură cu rădăcina indoeuropeană ksey-, din care au derivat cuvinte indoeuropene care înseamnă „stâpîn, rege”. (V. Georgiev. Trakite i technijak ezic, p. 15). Deci Salmoxis ar însemna „rege îmbrăcat în piele sau blană”, cum era numit şi Wodan (Manteltrager), cum erau reprezentaţi Lykaon, Bhava, Sarva etc, şi cum apăreau lykantropii nordici în piele de lup sau de urs. Porphyrius aminteşte în legătură cu aceasta, faptul că lui Zalmoxis la naştere “i se aruncase deasupra o piele de urs”.

Se poate conchide că Zalmoxis era un fel de preot-rege care slujea unui zeu asemănător cu Lykos, avind şi el anumite atribute animaliere. In legătură cu această funcţie este amintit şi un munte (Cogaionon) şi o peşteră. Muntele apare şi în tradiţia greacă, ca şi peştera (menţionată şi la romani). Peştera apare la greci în legătură cu naşterea lui Zeus pe muntele Ida.

Tot în legătură cu Zalmoxis sînt amintite atribuţiile sale de interpret al fenomenelor cereşti, de cunoscător al tehnicii sacrificiilor şi al ceremoniilor pentru zei. (Porphyrius, loc cit.) Sînt amintite sacrificii ale tinerilor (Herodot. IV. 94) ; un andreion (o casă a bărbaţilor) (Ibidem, IV. 95) ca sediu al adepţilor săi ; amănunt, care pare accidental, că Zalmoxis era tatuat (Porphyrius. loc cit.) şi în fine contribuţiile sale pe linie medicală. (Platon. loc cit.) Toate acestea sînt însă atribuţii ale unui preot-şaman legate în mod tradiţional de obişnuitele ritualuri de iniţiere şi trecere ale tinerilor în rîndul bărbaţilor. Zalmoxis poate fi comparat deci si cu personajele (legendare sau nu) despre care se ştie că aveau atribuţii iniţiatice.

Este vorba în primul rînd, de Epimenide Cretanul. Acesta era un preot al lui Zeus Idaios, numele lui fiind legat de acelea ale curetilor si corybanţilor (Diogeoes Laertios, Vitae philosophorum, I. 10. 111). El însuşi, dealtfel era numit „curet” (Ibidem, I, 12, 115). Izvoarele tîrzii îi atribuie chiar „contribuţii teoretice” în legătură cu iniţierile în cultul lui Zeus Idaios (E. Rohde, Psyche, p. 346). Datorită unei întîmplari excepţionale şi faimei sale, el a sfîrşit, ca şi Zamolxis, prin a fi adorat ca zeu, căruia i se aduceau sacrificii. (D. Laertios, op.cit., I, 10, 114).
Cultul lui Zeus a fost adus în Creta odată cu ocuparea acesteia de către ahei. Se spunea că Zeus s-ar fi născut în peştera de pe muntele Ida din Creta. Oronimul „Ida” este de origine tracă (I.Duridanov, Ezikãt na trakite, p.38), el era frecvent şi în Asia Mică şi în Pelopones (Idas şi Idaton), de unde a şi fost transferat în Creta. Peştera de pe muntele Ida era considerată „rezidenta permanentă” a lui Zeus. Des pre acesta se spunea că în copilărie, de teama lui Cronos, s-ar fi transformat în dracon, iar pe doicile sate le-a transformat în urşi — transformări obişnuite în cadrul ritualurilor de iniţiere, care se făceau pînă tîrziu şi pe muntele Ida. Cu această ocazie aveau loc sărbători ale cureţilor legate de sacrificii animalere şi
umane.

Despre Epimenide se spunea că. fiind trimis de tatăl său după o oaie rătăcită pe muntele Ida, a intrat să se odihnească în peşteră, unde ar fi dormit însă nu mai puţin de 57 de ani. Incă din antichitate se considera că Epimenide nu ar fi dormit în peşteră, ci s-ar fi retras acolo, trăind în singurătate. (D. Laertios. I. 10, 111). Viaţa în peşteră era atribuită şi lui Zeus Idaios. Prin aceasta, abstracţie făcînd de durată, obiceiul retragerii în peşteră pare să fi fost obişnuit la preoţii iniţiatori (ca si în cazul lui Zalmoxis). Tot despre Epimenide se spune ca utiliza jertfe umane (tineri) cu ocazia alungării unor molime (Ibidem, I, 10, 110), iar după moarte s-a constatat că pielea lui era tatuată. (H. Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, Epimenide. 1, 2). Astfel de informaţii erau relatate şi în legătură cu Zamolxis. In fine, lui îi sînt atribuite şi anumite concepţii despre nemurire (Porphyrius. 16—17), pe care se zice că le propovăduia si Zalmoxis dar care erau bine cunoscute şi celtilor şi popoarelor germanice.

Pe această linie (a concepţiei despre nemurire) anticii au făcut legătura, ce-i drept indirectă, între Epimenide Cretanul şi Zalmoxis. Personajul de legătură a fost Pythagoras din Samos. Intr-adevãr despre Pythagoras el însuşi iniţiator al unei secte religioase, s-a spus că ar fi fost iniţiat în misterele lui Zeus Idaios, că ar fi fost deci pe muntele Ida din Creta (loc. cit). Mai mult, că „a coborît în peştera Idei împreună cu Epimenide” (D. Laertios, VIII, 1, 3). Dar tot despre Pythagoras se spunea, că l-ar fi avut ca sclav, pe Zalmoxis, pe care l-ar fi iniţiat, la rîndul său, în tainele nemuririi.

Herodot considera, pe bună dreptate, incredibilă ultima relatare, pe motivul că Zalmoxis ar fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras, ceea ce s-ar putea afirma şi despre Epimenide. Importantă aici nu este însă cronologia, ci asemănările frapante dintre relatările de care dispunem în legătură cu aceste personaje şi, în special, maniera în care acestea ajungeau să fie zeificate, ceea ce îndreptăţeşte atributele lor multiple de muritori, demoni, preoţi şi zei.

Vestigiile arheologice dovedesc că dacii dispuneau de anumite cunoştinţe astronomice, deţinute în mod firesc tot de către preoţii iniţiatori, pe care le foloseau într-un mod cu totul original, ceea ce dovedeşte o veche tradiţie. Aceasta face şi mai pregnantă asemănarea dintre Zamolxis şi Pythagoras, deşi orice influenţa este exclusă. Acelaşi lucru este valabil şi despre restricţiile alimentare, care au prilejuit, de asemenea, apropierea celor două personaje. (Strabon, VII, 3. 5) dar care sînt în fond comune tuturor asociaţiilor religioase primitive.

Celebra „casă a bărbaţilor” (andreion), cunoscută si la vechii greci, unde se aduna Zalmoxis cu adeptii săi (Herodot IV. 95), este locul obişnuit al iniţierilor pentru tinerii bărbaţi (cunoscut la toate popoarele primitive), care, la războinicii celti (Avalon) şi la germanici (Walhalla) a devenit cu timpul un fel de paradis (deşi cu totul terestru). Celţii aveau chiar si obiceiul de a trimite prin sacrificiu mesageri la zeu cum trimiteau şi geţii la Zalmoxis, perioada fiind tot de patru ani (timpul petrecut de Zalmoxis în peşteră). Dar tot la patru ani se ţineau şi sărbătorile Lykaia, în cinstea zeului lup acesta fiind de fapt perioada cea mai potrivită, pentru societăţi restrinse. de formare a unui grup relativ numeros de tineri apţi pentru iniţiere. Ea reprezenta, totodată, perioada necesară instruirii tinerilor în vederea probelor la care urmau să fie supuşi. Periodicitatea olimpiadelor –iniţial probe de trecere— s-a menţinut tot la patru ani.

In felul acesta se ajunge la concluzia că toate datele de care dispunem în legătură cu Zalmoxis se întîlnesc într-o formă sau alta şi la alte personaje antice, ceea ce le-a permis autorilor greci să facă chiar legaturi directe între acestea. Analiza comparativă prilejuieşte şi o încadrare a lui Zalmoxis într-o succesiune firească a concepţiilor religioase indo-europene. Zalmoxis a fost un preot iniţiator (real sau legendar), poate chiar personificarea funcţiei de preot iniţiator, într-o perioadă în care tradiţia totemică a lykantropiei (zooantropiei în genere) se menţinea încă. El era deci un fel de om-lup sau urs (înveşmântat în piele de animal cum îl arată şi numele), ca şi cei iniţiaţi de el (care se şi numeau daci = lupi). Dar el a ajuns rege într-o perioadă cînd dispăruse credinţa în animalul totem. El slujea unor zeităţi (probabil cu atribute animaliere) pe care nu le cunoaştem.

Zalmoxis a sfirsit ca şi ceilalţi preoţi iniţiatori prin a fi zeificat, dar nu a reuşit să devină un zeu autentic, fiind secondat de alţi preoţi iniţiatori cu aceleaşi atribute. Spre deosebire însă de aceştia Zalmoxis, prin însuşi numele său, ne aminteşte încă de propria sa descendenţă zooantropică.

Aeneas era fiul lui Anchises din Troia si al zeitei Afrodita (Venus in mitologia romana). S-a nascut pe muntele Ida, unde a fost crescut de nimfe. Mai tarziu s-a casatorit cu Creusa, una dintre fiicele regelui Priam al Troiei, si a avut un fiu, pe Ascanius.

A participat la razboiul troian si s-a luptat vitejeste, fiind ocrotit in lupta de Afrodita si de Poseidon, mai ales impotriva eroilor ahei Ahile si Diomede. Dupa unii, in urma dezastrului Troiei ar fi preluat conducerea supravietuitorilor din cetatea lui Priam, intemeind o noua cetate pe locul celei distruse. Dupa altii, in timpul incendierii cetatii, Aeneas a reusit sa fuga, luand cu el, impreuna cu Anchises si cu Ascanius, si pe alti cativa tovarasi credinciosi. Dupa ce au ratacit 9 ani pe mare (poposind in insulele grecesti, pe tarmurile Africii unde este gazduit de Dido, regina Cartaginei, apoi la Cumae de unde Sibila il conduce in Infern), Aeneas ajunge in sfarsit pe coasta occidentala a Italiei, in Latium, in apropiere de gurile fluviului Tibru. Aici se lupta cu capetenia rutulilor, Turnus, pe care-l ucide pentru mana Laviniei, fiica regelui Latinus, si urmeaza dupa acesta la tron. In cinstea sotiei sale, Aeneas intemeieaza orasul Lavinium. Fiul sau, Ascanius, a intemeiat la randu-i cetatea Alba-Longa, iar Romulus, alt urmas al sau, avea sa fondeze mai tarziu Roma.

Dupa o domnie de scurta durata, in timpul careia aborigenii s-au amestecat cu troienii, alcatuind un singur popor, Aeneas a disparut intr-o lupta cu populatiile bastinase. Deoarece trupul lui nu a mai fost gasit, traditia spune ca ar fi fost dus inOlimp de catre mama sa, Venus. Ulterior romanii i-au ridicat un sanctuar pe malurile raului Numicius, aducandu-i onoruri divine.

Ahile era fiul zeiţei marine  Thetys şi al muritorului  Peleus - regele  mirmidonilor  din  Fthia  (sud-estul Tesaliei) şi nepotul lui Zeus. Se spune căThetys fusese râvnită atât de Zeus cât şi de Poseidon, însă cei doi au renunţat la ea în favoarea lui Peleus atunci când titanul Prometeu a profeţit că ea va aduce pe lume un fiu mai puternic ca tatăl lui. Atunci Zeus a dat-o de soţie lui Peleus, care a trebuit mai întâi să o învingă peThetys în luptă.

Când l-a născut pe Ahile, Thetys a vrut să-l facă nemuritor. Ahile a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, însă i-a rămas afară călcâiul de care-l ţinea Thetys. O altă versiune spune că Thetys l-a uns pe băiat cu ambrozie şi l-a aşezat deasupra focului, pentru a-i arde toate componentele de muritor ale corpului şi pentru a-l purifica. Întreruptă însă de Peleus, Thetys s-a înfuriat şi a dat drumul copilului fără a fi terminat ritualul. Homer nu face nici o referire la această invulnerabilitate în Iliada. Dimpotrivă, descrie o scenă în care Ahile este rănit (În Cartea 21, eroul peonian Asteropaeus, nepotul lui Axios - zeul unui râu - îl provoacă pe Ahile, în apropierea râului Scamandru. El aruncă două suliţe, iar una îi răneşte cotul lui Ahile provocându-i sângerare).

Copil fiind, Ahile a fost încredinţat centaurului Cheiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Acolo, Ahile a învăţat să tragă cu arcul, să vâneze lei şi mistreţi (la numai şase ani), să fugă repede ca o căprioară, dar şi să cânte din liră şi vocal. Ulterior, pentru a-l împiedica să participe la războiul troian - unde ştia că-şi va găsi moartea, aşa cum prorocise preotul Calhas, şi încercând să zădărnicească împlinirea destinului - Thetys şi-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor din insula Skyros, care l-a ţinut ascuns, deghizat în veşminte femeieşti, printre fiicele lui.

Una dintre ele,Deidamia, i-a născut lui Ahile un fiu, pe Neoptolem (sau Pyrrhus). Între timp însă, grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odise şi Diomede (care l-au atras printr-un vicleşug), Ahile se alătură armatelor greceşti, în fruntea mirmidonilor, împreună cu prietenul său Patrocle şi cu bătrânul înţelept Fenix. La despărţire, odată cu plecarea flotei din Aulida, Peleus îi dăruieşte lui Ahile armele sale: armurile şi suliţa primite ca dar de nuntă şi caii primiţi de la Poseidon.

Când Agamemnon s-a înapoiat acasă, la Micene, el a fost primit cu bucurie de popor dar nu şi de soţia sa, Clitemnestra, care împreună cu amantul acesteia, Egist (acelaşi care l-a ucis pe Atreu), l-a asasinat pe Agamemnon şi pe susţinătorii săi, devenind asfel regină împreună cu Egist.

Mai târziu, fiul lui Agamemnon,  Oreste, împreună cu prietenul său  Pylade  şi sora sa  Electra, l-a răzbunat pe tatăl său, ucigându-şi mama şi pe amantul ei, Egist.

Ahile în războiul troian

Conform lui Plutarh şi a învăţatului bizantin Ioannes Tzetzes, atunci când corăbiile aheilor au ajuns la Troia, Ahile s-a luptat şi l-a ucis pe Cicnos din Colones, un fiu al lui Poseidon. Cicnos era invulnerabil, însă avea un punct slab, capul. După Dares Phrygius, tot Ahile este cel care l-a ucis pe Troilos, cel mai tânăr fiu al lui Priam şi al Hecubei, în templul zeului Apollo. Trolius avea aproape douăzeci de ani, iar legenda spune că dacă ar fi ajuns la această vârstă Troia ar fi devenit invincibilă.

Tot Ahile a cucerit şi legendarul oraş Teba, din Asia, unde domnea tatăl soţiei lui Hector, Andromaca. Ahile l-a ucis pe Ection, regele Tebei şi pe toţi cei şapte fii ai acestuia. Regina, împreună cu toate bogăţiile din oraş, cu Chryseis - fiica lui Chryses, preotul lui Apollo - şi cu Briseis au fost luate ca pradă de război de către Ahile şi mirmidonii săi. Dar Chryseis a fost dată lui Agamemnon.

Naiadele – nimfele apelor dulci

Fiinte ce apartin mitologiei grecesti, naiadele erau nimfe care salasluiau langa ape dulci: fantani, puturi, si izvoare. Ele nu sunt aceleasi vietati ca zeii raurilor, ci spirite stravechi care se ascundeau in apele linistite ale mlastinilor, iazurilor si lagunelor. Aceste nimfe erau asociate apelor dulci, spre deosebire de oceanide care iubeau apa sarata si nereidele care iubeau Mediterana. Grecii insa faceau confuzii intre ele si le considerau ca apartinand acelorasi ape pentru ca ei vedeau ca toate apele pamantului fac parte din acelasi sistem. Se stia in acele timpuri ca nimfele izvoarelor puteau trece prin apele subterane din Pelopones pana in Sicilia.

Naiadele erau legate prin esenta lor de izvoarele pe langa care salasluiau, iar daca acestea secau, si nimfele acestora mureau. Ele erau foarte indragite de oameni, care vedeau in ele zeitati la care trebuie sa se roage. Au devenit deci obiecte ale unor forme de cult arhaic si au fost adorate de catre oameni si considerate esentiale bunastarii lor. Fetele si baietii care implineau varsta casatoriei isi ofereau suvite ale parului din copilarie ca ofrande naiadelor izvorului local. In unele locuri curatarea spirituala a izvorului era vazuta ca avand proprietati magice. De aceea se ofereau ofrande de animale care erau sacrificate in mod periodic la fiecare izvor. Chiar si unele oracole erau situate langa izvoare vechi.

Naiadele puteau fi periculoase daca erau intaratate. Hylas, un membru al echipajului lui Argo, s-a pierdut cand a fost luat de nimfele apei dulci ce erau fascinate de frumusetea sa. Ele erau deseori capabile sa isi arate gelozia cand nu erau multumite de partenerii lor umani. Teocrit are o poveste cu privire la gelozia ocrotitoarelor apei dulci. Daphnis, un pastor, era iubitul nimfei Nomia. Acesta o insela pe nimfa, fapt pentru care a fost orbit pentru totdeauna de Nomia. Nimfa apei dulci Salmacis l-a fortat pe tanarul Hermaphroditus sa o imbratiseze, iar cand acesta a incercat sa fuga, ea s-a contopit cu el pentru totdeauna.

La origine, naiadele erau fie fiice ale lui Poseidon, fie fiicele oceanidelor. O genealogie a unor asemenea creaturi stravechi insa nu poate fi determinata cu exactitate. Nimfe ale apelor asociate unor anumite izvoare nu sunt specifice doar grecilor. Si in alte locuri din Europa care nu au nicio legatura cu Grecia au existat relatari ale existentei nimfelor apei dulci. In traditia celtica, in fantanile din nord-vestul Europei nimfele au fost inlocuite cu sfinti insa.

Exista si documente conform carora naiadele ascultau de Zeus. Walter Burkert spune ca in Iliada, Zeus cheama pe toti zeii sa se adune pe muntele Olimp. Nu doar olimpienii sunt cei care i se alatura ci si toate nimfele si toti zeii raurilor. Singurul care nu se indupleca la chemarea lui Zeus este Okeanos. Grecii au vazut in aceasta declaratie doar o hiperbola pentru ca nimfele nu erau legate in niciun fel de autoritatea lui Zeus. Exprimarea folosita in Iliada era utilizata pentru a accentua puterea universala a lui Zeus asupra lumii naturale. Nimfele apelor dulci erau idolatrizate pentru ca erau strans legate de locul in care se aflau izvoarele ce dadeau viata oamenilor.

Naiadele erau prezente si in mituri in care regii mitici se casatoreau cu ele si intemeiau orase intregi. Elenii isi justificau prezenta in zona in care se stabilesc prin inventarea acestor mituri legate de nimfele apelor dulci. In povestea anterioara mitului lui Aristeu, regele lapitilor Hypseu s-a casatorit cu nimfa apei Chlidanope. Aceasta i-a oferit un copil pe nume Cyrene, tanara care s-a luptat cu leul ce a atacat un miel de-al tatalui sau. Aristeu a avut parte de experiente cu totul si cu totul speciale cu naiadele. Atunci cand i-au murit toate albinele, el a mers la nimfe sa le ceara sfatul. Matusa sa Arethusa l-a invitat sa o insoteasca sub apa unde a fost spalat cu apa unui izvor etern si i s-au dat sfaturi.

Nimfele apelor dulci au nume diferite in concordanta cu apele pe care le patroneaza. Cryneele sunt cele asociate cu fantanile si puturile iar printre cele mai importante se numara Appias, Aganippe si Myrtoessa. Eleinomeele sunt nimfele mlastinilor care deseori ii pacaleau pe oameni cu iluziile lor ce le aratau calatorilor imagini cu oamenii iubiti. Ele seduceau tineri virgini cu frumusetea lor extraordinara. Limnadele stapaneau lacurile de apa dulce si erau fiicele zeilor raurilor si lacurilor. Printre cele mai importante se numara Bolbe, Pallas, Tritonis si Limnaee. Pegaeele locuiau in izvoare si erau fiicele zeilor izvoarelor.

Naiadele fascineaza si acum imaginatiile artistilor care aleg sa le faca reprezentari personale. Fiinte jucause, seducatoare si capabile de gelozie, nimfele apelor dulci se dovedesc a fi fiinte capricioase care nu trebuie deranjate. Frumusetea lor a rapus regi, a creat civilizatii si a adus bunastare oamenilor care au ales sa le venereze ca pe adevarate zeite ale naturii. Ele sunt prezente si astazi in cultura populara, in jocuri si in filme.